Press "Enter" to skip to content

Alex Ștefănescu: Nicolae Labiș a fost asasinat de un agent al Securității

Criticul literar Alex Ștefănescu a publicat pe pagina dumnealui de Facebook un amplu text despre moartea prematură lui Nicolae Labiș, unul dintre cei mai talentați poeți români din toate timpurile.

Redăm integral mai jos informațiile oferite publicului de Alex Ștefănescu:

(text destinat celor care, în necunoștință de cauză, fac, chiar pe pagina mea de facebook, presupuneri în legătură cu modul cum a murit Nicolae Labiș)

Nicolae Labiș a fost asasinat de un agent al Securității, care l-a împins între primul și al doilea vagon al unui tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colțea, din București. Cu coloana vertebrală fracturată a fost dus la acest spital, apoi mutat la Spitalul de Urgență. Acolo, imobilizat în pat, a primit vizitele unor prieteni, ale unor admiratori, ale surorii lui, Margareta Labiș, a dictat și o poezie și a murit în dimineața zilei de 22 decembrie.

A fost asasinat pentru că făcea parte dintr-un „lot” de tineri anchetați de Securitate și, inevitabil, viitori deținuți politici. (În discuții particulare ei aprobaseră revolta anticomunistă declanșată la 23 octombrie 1956 la Budapesta și încheiată printr-un masacru săvârșit de trupele sovietice de ocupație în noaptea de 10-11 noiembrie 1956. Mai mult, susținuseră că o asemenea mișcare ar trebui organizată și la București.) Pe Nicolae Labiș ar fi fost greu să-l aducă cineva în fața unui tribunal militar și să-l condamne la închisoare pentru că, deși foarte tânăr, avea o faimă imensă. Datorită înzestrării excepționale pentru poezie, dar și datorită intenției oficialității comuniste de a face din el un simbol al apariției unei „noi literaturi” în România, ajunsese, la numai 21 de ani, un personaj aproape legendar. Nu putea fi judecat, aureola lui nu încăpea într-o sală de judecată. În aceste condiții s-a hotărât suprimarea lui.

Nu este locul aici să desfășor toate informațiile și argumentele de care dispun ca să demonstrez că a fost vorba de o crimă politică, și nu de un accident de circulație. (Am să o fac într-o carte, la care lucrez în prezent.) Vreau însă să atrag atenția asupra unui volum memorialistic de mare interes pentru elucidarea cazului, semnat de un prieten al lui poetului și publicat în 2005, post-mortem, într-un tiraj confidențial (astfel încât rămas aproape necunoscut criticilor și istoricilor literari): Portik Imré, „Hora morții”, consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, ediție îngrijită de profesor Florin Diac, lucrare apărută sub egida „Societății pentru Învățătura Poporului Român”, București, Ed. Oscar Print, 236 pagini.

Portik Imré, fiul unui muncitor la căile ferate din Reghin, a fost coleg (și foarte bun prieten) cu Nicolae Labiș la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București, unde a fost admis în 1952. Bolnav de plămâni, a murit în 1992, la Sânnicolau Mare. Istoricul scrierii și publicării cărții este schițat, într-o scurtă prefață, de Margareta Labiș: „Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenția de a elucida misterul morții lui Nicolae Labiș. Autorul nu a putut să-și publice cartea în timpul vieții. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ștampila învechită a unei cunoscute edituri din capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiș, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghișan”.

Se înșeală cine crede că Nicolae Labiș era un naiv, care se lăsa manipulat de propaganda comunistă. A fost un naiv, pe la 14-15 ani. Cu inteligența lui sclipitoare, cu luciditatea lui, cu o intuiție a vieții care nu putea să nu sesizeze nefirescul, dus până grotesc, al stilului de viață comunist, el a înțeles foarte repede în ce vremuri nefericite, nefavorabile pentru literatură, s-a întâmplat să se nască. Și a început să lupte pentru libertatea lui (iar dacă ar fi trăit mai mult, foarte probabil ar fi luptat și pentru libertatea altora).
Totuși, puțini știu că, în repetate rânduri, încă de pe vremea când era considerat un reprezentant al „literaturii noi”, el a contrariat prin nonconformism autoritățile comuniste. Iată un episod din biografia lui Nicolae Labiș evocat de Portik Imré:
„Prietenia noastră […] a fost pusă la încercare, cu ocazia punerii în discuție, în adunarea organizată pe școală, a lui Labiș pentru așa-zisele sale abateri de la disciplina școlii, prin introducerea și colportarea în școală între colegi a unor publicații interzise, prin intenția lui de a-l vizita pe Arghezi, dar mai ales prin admirația lui față de «literatura putrefacției»”.

La această dezbatere, constrâns de activiștii comuniști, Portik Imré a condamnat formal „decadentismul”, dar a refuzat să spună ceva împotriva prietenului său. După discuții aprinse, la care au participat profesori și elevi, Nicolae Labiș a scăpat cu o pedeapsă ușoară, fiind consemnat în școală (care avea și internat) trei săptămâni.

În perioada școlii – își amintește Portik Imré −, Nicolae Labiș îl frecventa pe un anticar care vindea, discret, cărți interzise. Între tânărul poet, anticar și diferiți clienți ai acestuia se stabilise un fel de complicitate, netrădată de niciunul dintre ei.

Circumspecția și ostilitatea autorităților față de Nicolae Labiș s-au amplificat în timp, ducând printre altele la acuzarea lui de viol (pentru că sărutase o fată pe o bancă, în curtea școlii!). La o ședință inchizitorială – ca multe din acea epocă – s-a cerut și s-a votat darea lui afară din UTM: „Propunerea biroului organizației de bază ca Labiș Nicolae să fie exclus din UTM era «motivată» și de alte păcate, anterioare, făcându-se o legătură directă între literatura «decadentă», ideologia «burgheză» și încălcarea normelor «moralei comuniste». […] de data asta, cei ce întocmiseră referatul atacau frontal și total pe Labiș și nu dădeau nicio șansă prietenilor și iubitorilor de adevăr de a-l apăra fără a fi stigmatizați la rândul lor. Momentul atacului era bine ales. Psihoza fricii de a nu ajunge pe lista celor ce după primul an vor fi trimiși în «producție», sau acolo de unde au venit, a făcut ca toți vorbitorii să-l condamne pe Labiș, și să nu-mi asculte îndemnurile la o judecată dreaptă. De două ori mi s-a dat cuvântul,iar a treia oară – fiind refuzat – l-am luat singur. […] Apoi s-a trecut la vot.

− Cine este pentru exluderea din UTM a tovarășului Labiș Nicolae să ridice mâna, a spus Stoian.
Știam că mulți doresc căderea lui Labiș, însă atâtea mâini ridicate nu visaseră nici organizatorii mascaradei, pentru după numărarea lor doar una singură lipsea pentru ca să fie «unanimă». […]
Cu toate că eram conștient de faptul că gestul meu nu mai poate schimba nimic, am votat contra propunerii biroului.”

Aceasta era atmosfera în care trăia poetul venit din nordul Moldovei, incompatibil, pin noblețea lui, cu promiscuitatea stilului de viață comunist. Din sintagma „tovarășul Nicolae Labiș”, cuvântul „tovarășul” cade ca o coajă inaderentă.

În atmosfera de teroare ideologică (dar și pe fondul unei invidii viscerale a celor din jur), situația poetului se înrăutățește rapid , el ajungând în scurtă vreme un proscris:

„De fapt, observasem mai de mult că l-au ajuns zilele în care până și prietenii săi cei mai buni de altădată se îndepărtau de el, îl ocoleau și se fereau să fie văzuți împreună cu el. Acest proces de izolare s-a accentuat după Congresul Scriitorilor [din iunie 1956], fiindcă niciunul dintre cunoscuții lui, care ținea la cariera literară, nu-și permitea să fie văzut împreună cu cel ce respingea «îndrumarea partidului»”. „La căsătoria lui Toma Atanasiu cu Ioana Zamfir, colegi de ai noștri, în prezența nuntașilor, ce nu erau în număr mai mare de douăsprezece persoane, la un moment dat [Nicolae Labiș, cu numai câteva săptămâni înainte de moartea sa] a început să cânte, acompaniat în surdină și de alte voci, Trăiască regele.[nu era pentru prima oară]. Nu știu cât de tare o fi cântat de data asta, însă știu de la el că vocea lui a ajuns la urechile celor ce erau plătiți pentru veghe și supraveghere, precum și conducerea Uniunii. […] Îngrijorarea lui Labiș era întemeiată fiindcă, așa cum amintește I. Băieșu, «în ziua când a murit, Labiș era un scriitor interzis. El nu avea voie să publice în perioada aceea.»”

Cel mai impresionant și semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiș a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:

„De când îl cunoșteam,doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber și independent, ca un albatros în zbor […] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. […]”
În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:
„− Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine [la Covasna]. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor. Și, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când și unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui, nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci. Vreau să dispar din București fără urmă.”
Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor… Cu instinctul lui de ființă liberă, Nicolae Labiș simțea că este vânat. N-a dispărut din București și, drept urmare, a dispărut de pe fața pământului.

Mihail Stoian, citat de Portik Imré, își amintește o mărturisire făcută de poet pe patul de moarte: „La spital mi-a povestit cum s-a consumat acccidentul… îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capșa», apoi, însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj, la «Victoria» […] a vrut să ia tramvaiul, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «țineam ochii mari deschiși– i-a spus Nicolae Labiș lui Mihail Stoian − și vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei»”.

Lasă un comentariu